Uneori

Trăieşti! În timp ce eu scriu  aici, tu trăieşti, distinct de mine, scos din gândurile mele, fără protecţia subţire pe care pereţii inimii mele ţi-o dau.
     Şi azi, în timp ce eu aşteptam cu un calm aparent să îmi rezolv problemele de la lucru Tu erai în altă parte.
      Uneori uit că Tu nu trăieşti numai în sufletul meu, uneori mă surprinde să aud de la cineva că ai fost în locuri prin care paşii mei nu au trecut.
      Uneori mintea se mea opreşte tăcută în faţa ideii că în vreme ce eu îmi zdreleam genunchii pe uliţa bunicilor, tu făceai acelaşi lucru la câţiva kilometri depărtare şi că habar nu aveam că celălalt există. Refuză să picteze imaginea primei mele mari iubiri contemporane primului stilou din clasa I, numai pentru că nu faţa ta îmi apare în memorie.
     Uneori……..uneori nu pot să înţeleg că am putut fi străini sau că am fi putut rămâne aşa, că au existat vise în care nu apăreai, că au existat planuri ale unui viitor în care nu erai cuprins.
      Uneori ca un joc al ielelor îmi trece prin minte că viitorul nu te are garantat în el şi mă tem de el.

Tic tac

Tic-tac, tic-tac, tic-tac. Sunetul se aude clar distinct în tăcerea perfectă a camerei. Nu ştiu de când bate, dintotdeauna poate, e singurul lucru stabil, singurul lucru care a mai rămas din univers.
      Încet un al doilea sunet începe să i se alăture, întâi uşor ca o şoaptă apoi repede, distinct, căpătând putere, inima a început din nou să bată şi îi simt fiecare pulsaţie ca o rană, ca o trădare, îmi trimite în vene valuri de vinovăţie, de durere, de furie.
      În cameră s-a făcut frig, dar nu mă ridic să închid fereastra. Ce rost ar avea? Lumea curge în jurul meu în fâşii, în zdrenţe lungi cu margini distruse, imposibil de reconstituit.
     Chibritul tremură şi se stinge înainte ca flacăra să cuprindă capătul ţigării. Mâna reia efortul istovitor, deschid cutia, scot un băţ, trec gămălia peste marginea cutiei şi de data asta ţigara zguduită de spasme reuşeşte să treacă prin flacăra portocalie.
     Mă rog prosteşte să nu fie adevărat. Mă rog prosteşte să te vindeci de moarte. Habar n-am când am terminat ţigara, nici nu ştiu dacă am fumat-o sau am lăsat-o să ardă de una singură.
       Mă ridic hotărâtă să merg la spital sau acasă, să merg oriunde eşti, să văd cu ochii şi să ating cu mâinile realitatea morţii tale. Dar, nu pot, acolo este Ea. Eu nu pot trece pragul. Eu trebuie să rămân aici, lacrimile mele nu pot părăsi camera.
       Poate e ironie, poate e  dreptate, poate e răzbunarea unui Dumnezeu care nu ne-a iubit pe nici unul din noi. Eu te-am avut în viaţă, moartea ta îi aparţine. Ea a jurat să stea alături până când…………Eu nu. Nici nu cred de altfel că moartea a reuşit să ne despartă.
          Pe un colţ al raftului de cărţi din vaza smălţuită în culorile toamnei ultimii trandafiri de la tine sângerează tăcut. Scrumiera de ambră pe care mi-ai luat-o după o îndelungată morală cu privire al ţigări s-a umplut. Casa întreagă vorbeşte despre tine, eşti încă aici, încă aştept într-un colţ de suflet să-ţi văd reacţia mâine la petrecerea surpriză de ziua ta.
          De ce n-ai luptat? De ce nu ai învins moartea? De ce? Nu ştiu când am ajuns în faţa cutiei dar o deschid, din licărul stins al pietrelor un val de amintiri se revarsă lăsându-mă fără aer. Durerea abia amorţită loveşte din nou. Cântăresc în palmă o secundă cercul mic de aur, singurul inel de la tine şi apoi îl aşez unde îi e locul, pe inelarul stâng.
       Lumea s-a sfârşit, s-a diluat în lacrimi pierzându-şi forma şi înţelesul. Nu poţi să fi murit. .Prin norii plumburii de noiembrie se strecoară o singură rază de lumină, dinspre asfinţit. Tu ai murit în zori,  lumea s-a sfârşit o ştiu pentru că stau în mijlocul ruinelor şi totuşi ……soarele a traversat cerul, pământul continuă să se rotească şi bătăile inimii mele trădătoare continuă să măsoare în ritmul ceasului un timp fără tine dintr-o lume nouă.

Destine

Poate aşa era scris în cartea Nornelor să se desfăşoare  destinul meu.
       Prima dintre ele, cea echilibrată, s-a aplecat asupra leagănului şi a trasat liniile generale, viaţă măruntă de om, prinsă între naştere şi moarte.
        A doua cea darnică a zâmbit şi mi-a dat tăria fierului. Şi s-a grăbit, trebuia să mai aştepte un minut.
        A treia, cea răutăcioasă a chicotit „Da, vei fi din fier, din pilitură de fier”
       Şi am rămas cu braţele pline de darurile mele şi cu drumul sub paşi. Având în fiecare fibră puterea de a duce tot şi risipindu-mă în faţa oricărei adieri. Şi am trecut amorfă şi fragilă, pulbere nesigură  peste colţurile zilelor, uneori şlefuindu-le alteori izbindu-mă violent de margini.
        Până când te-am găsit pe tine
        Sunt zile în care treci prin viaţa mea şi o transformi în fluturi
Sunt zile în care o transformi în furtună întunecată
Uneori îmi dai puterea să mă  înalţ coloană miraculos independentă, alteori mă prăbuşeşti
sau mă faci să mă strâng în jurul tău incapabilă de fluiditatea formei iniţiale.
        Uneori pleci, uneori te alung, în nemişcarea deplină ce urmează plecării îmi aduc aminte că fără tine sunt o grămăjoară de particule cenuşii gata să se piardă una de alta şi atunci mă bucur că poate norna cea darnică mi-a lăsat un dar aiurea în lume sau poate norna cea răutăcioasă a răsucit darul altcuiva şi aplecându-se asupra altui leagăn a şoptit „Tu vei fi un magnet”

Altfel de decalog

Bănuiesc că până la urmă le-am încălcat pe toate. Ciudat tocmai eu care nu am încălcat nici o regulă în viaţa mea, eu care nu am luat nici o amendă pentru viteză am reuşit să trec peste decalog fără nici o problemă..
          Eu sunt Domnul, Dumnezeul tău şi a fost până am devenit concurenţi într-un imens joc de şah ce se joacă peste toată viaţa mea şi te are ca miză pe tine.
          Să nu ai alţi dumnezei afară de mine. Să nu-ţi faci chip cioplit, nici vreo înfăţişare a lucrurilor care sunt sus în ceruri, sau jos pe pământ, sau în apele mai de jos decât pământul. Să nu te închini înaintea lor şi să nu le slujeşti. Şi nu am avut până când candela credinţei mele a început să ardă sub icoana din care zâmbesc ochii tăi.
      Să nu iei în deşert Numele Domnului, Dumnezeului tău; căci Domnul nu va lăsa nepedepsit pe cel ce va lua în deşert Numele Lui. Şi l-am ascultat până când  te-am cerut pe tine şi am primit mai mult decât inima mea putea duce, până când au început certurile cu El ca într-o casă cu o adolescentă rebelă.
       Adu-ţi aminte de ziua de odihnă, ca s-o sfinţeşti. Mi-o amintesc şi încerc să  o respect vreo trei secunde până când mintea mea urmându-te când eşti departe, se prinde în jocul complicat al probabilităţilor, epuizându-mă mai rău decât construirea piramidelor.
       Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, pentru ca să ţi se lungească zilele în ţara, pe care ţi-o dă Domnul, Dumnezeul tău. M-am renegat pe mine în toate formele care nu se potriveau ţie, m-am reinventat, m-am renăscut singură negându-i şi pe ei odată cu prima formă aruncată la gunoi.
        Să nu ucizi. M-am ucis pe mine cea care spunea să plec, să scap cât mai e timp, cea care spunea că nu eşti potrivit, mi-am ucis visele şi speranţa pentru că nu mă lăsau în întregime ţie.
        Să nu furi dar am furat  fiecare secundă  cu tine ca un hoţ strecurat în viaţa ta ce ia tot ce găseşte, zâmbete, lacrimi, visuri, sentimente, te-am furat pe tine de câte ori a fost posibil.
       Să nu pofteşti casa aproapelui tău şi nici un lucru ce este al lui  şi de câte ori nu am plănuit să iau fiecare zi a viitorului tău, până la cea din urmă zi a mea, să găsesc fiecare gând, să primesc fiecare bătaie de inimă. Dar tu………..aparţii atâtora în acelaşi timp, te-am împărţit cu lumea şi te-am furat ei în acelaşi timp.
           Am păcătuit şi o să o fac de fiecare dată, fără să  cumpănesc, fără să privesc în urmă, fără să caut alternativa. Iadul ipotetic şi viitor îşi pierde puterea în faţa celui tangibil şi prezent al lipsei tale
           Da, le-am încălcat pe toate şi o voi face din nou………Ne vedem în iad

povesti

Am fost cuminte, am jucat urmând regulile, am ştiut că tot ce vreau are un preţ şi că dacă nu sunt dispusă să-l plătesc mai bine stau în banca mea. Şi am plătit, fără să încerc să fraudez fiscul, fără să fac rost de facturi fictive. Am plătit până la ultima lacrimă şi ultimul zâmbet, când rămâneam fără ele rupeam câte un colţ de suflet şi-l amanetam pentru a face rost de monedele astea de schimb.
          Uneori nu le puteam lua înapoi. Bucăţile rămase nu se mai îmbină aşa cum trebuie, nici un adeziv nu face faţă, oricât m-aş chinui se desprind una de alta şi se sfarmă în cădere.
          Am plătit şi nu am cerut garanţii şi nu aş fi regretat nimic, nici curcubeele moarte în fiecare lacrimă, nici soarele risipit în zâmbete. Dar am plătit pentru nimic, pentru aparenţe şi imagini de fum într-o lume în care nu există protecţia consumatorului.
         Poate am plătit pentru experienţă şi adevărat e că am învăţat să recunosc originalele de la kilometri depărtare. Poate am plătit greşelile a câteva vieţi de aici încolo. Dar am plătit. Acum dacă nu se va întâmpla să găsesc vreun diamant în noroi nu mi-au mai rămas rezerve, va trebui să trăiesc din cutia milosteniei.

Din vina mea

Recunosc, e vina mea în totalitate, aşa că nu pot nici măcar să te privesc cu reproş prin vălul din ce în ce mai prezent al lacrimilor.
         Vezi tu, niciodată nu am ştiut să iau, fără explicaţii, fără discuţii, fără răbdare. Să iau pentru că mie îmi trebuie, pentru că mie mi-e vital, să iau fără să întreb sau să mă întreb dacă nu cumva şi altcuiva îi e la fel de necesar.
        Nici să cer nu am învăţat vreodată şi asta e tot vina mea . Educaţia mea e incompletă, personalitatea mea are deficienţe.
         Ştiu să dăruiesc, cred că m-am născut aşa pentru că nu-mi aduc aminte vreo învăţătură nici în sensul acesta. Niciodată nu mi-a trecut prin cap să păstrez pentru mine bucuria, zâmbetele, liniştea sau pe mine însămi, m-am risipit fără să aştept cereri, fără să compar listele de rugăminţi şi contraoferte.
         Da, e vina mea şi totuşi nu o să schimb nimic. Sunt lucruri care nu se cer pe lumea asta: timpul, zâmbetele, dragostea. Sunt lucruri care nu se iau fără să întrebi şi nu se negociază pe piaţa liberă. Sunt lucruri care nu mai au valoare obţinute în regim barter.
         Şi atunci poate ar fi mai bine să o lăsăm aşa eu am păcătuit din vina mea, din vina mea, din prea mare vina mea