Tic tac

Tic-tac, tic-tac, tic-tac. Sunetul se aude clar distinct în tăcerea perfectă a camerei. Nu ştiu de când bate, dintotdeauna poate, e singurul lucru stabil, singurul lucru care a mai rămas din univers.
      Încet un al doilea sunet începe să i se alăture, întâi uşor ca o şoaptă apoi repede, distinct, căpătând putere, inima a început din nou să bată şi îi simt fiecare pulsaţie ca o rană, ca o trădare, îmi trimite în vene valuri de vinovăţie, de durere, de furie.
      În cameră s-a făcut frig, dar nu mă ridic să închid fereastra. Ce rost ar avea? Lumea curge în jurul meu în fâşii, în zdrenţe lungi cu margini distruse, imposibil de reconstituit.
     Chibritul tremură şi se stinge înainte ca flacăra să cuprindă capătul ţigării. Mâna reia efortul istovitor, deschid cutia, scot un băţ, trec gămălia peste marginea cutiei şi de data asta ţigara zguduită de spasme reuşeşte să treacă prin flacăra portocalie.
     Mă rog prosteşte să nu fie adevărat. Mă rog prosteşte să te vindeci de moarte. Habar n-am când am terminat ţigara, nici nu ştiu dacă am fumat-o sau am lăsat-o să ardă de una singură.
       Mă ridic hotărâtă să merg la spital sau acasă, să merg oriunde eşti, să văd cu ochii şi să ating cu mâinile realitatea morţii tale. Dar, nu pot, acolo este Ea. Eu nu pot trece pragul. Eu trebuie să rămân aici, lacrimile mele nu pot părăsi camera.
       Poate e ironie, poate e  dreptate, poate e răzbunarea unui Dumnezeu care nu ne-a iubit pe nici unul din noi. Eu te-am avut în viaţă, moartea ta îi aparţine. Ea a jurat să stea alături până când…………Eu nu. Nici nu cred de altfel că moartea a reuşit să ne despartă.
          Pe un colţ al raftului de cărţi din vaza smălţuită în culorile toamnei ultimii trandafiri de la tine sângerează tăcut. Scrumiera de ambră pe care mi-ai luat-o după o îndelungată morală cu privire al ţigări s-a umplut. Casa întreagă vorbeşte despre tine, eşti încă aici, încă aştept într-un colţ de suflet să-ţi văd reacţia mâine la petrecerea surpriză de ziua ta.
          De ce n-ai luptat? De ce nu ai învins moartea? De ce? Nu ştiu când am ajuns în faţa cutiei dar o deschid, din licărul stins al pietrelor un val de amintiri se revarsă lăsându-mă fără aer. Durerea abia amorţită loveşte din nou. Cântăresc în palmă o secundă cercul mic de aur, singurul inel de la tine şi apoi îl aşez unde îi e locul, pe inelarul stâng.
       Lumea s-a sfârşit, s-a diluat în lacrimi pierzându-şi forma şi înţelesul. Nu poţi să fi murit. .Prin norii plumburii de noiembrie se strecoară o singură rază de lumină, dinspre asfinţit. Tu ai murit în zori,  lumea s-a sfârşit o ştiu pentru că stau în mijlocul ruinelor şi totuşi ……soarele a traversat cerul, pământul continuă să se rotească şi bătăile inimii mele trădătoare continuă să măsoare în ritmul ceasului un timp fără tine dintr-o lume nouă.